Simona Chiriluta

Cand ne gandim prea mult la noi insine

2010-05-04T15:36:00.000+03:00

Cum se numeste un om care se gandeste prea mult la sine? Egocentric.

Cum se numeste un om care raporteaza la sine orice gand si orice actiune, personale sau ale altora? Introvertit.

Multi dintre noi credem ca a fi egocentric inseamna a fi egoist si a fi introvertit inseamna a fi necomunicativ si fara placerea relatiilor sociale. Confuzie de termeni. Multi introverti sunt avizi dupa relatii sociale, pe care le practica cu drag si cu succes si multi egocentrici manifesta generozitate si interes in relatiile cu ceilalti.

Ce au in comun cele doua trasaturi de caracter: EUL!! Nu-i nimic rau sa ne gandim la noi insine, sa ne analizam, sa ne dorim dezvoltarea si sa facem pasi concreti pentru ea. Sunt chiar momente de rascruce cand un demers introspectiv pertinent si bine asistat este esential. Mai neplacute sunt insa sentimentele si gandurile izvorate dintr-o prea mare aplecare asupra sinelui. Daca suntem sinceri si ne evaluam corect, gasim in noi multa mizerie umana. De accea, situatia poate deveni periculoasa, si pentru cei predispusi, poate determina chiar depresie.

Iti propun un mic test: analizeaza o conversatie cu un prieten sau cu un coleg. De cate ori aduci vorba despre tine? Pomenesti des despre ce esti tu, cum esti tu, cum ai face tu?

Daca da, inseamna ca te gandesti un pic prea mult la tine. Iti propun sa pui altceva in loc. Lasand Hristosul sa ocupe terenul mintii tale in defavoarea EU-lui tau, castigul devine magnific iar lupta castigata, pentru ca ai un ajutor de nadejde.

Coloseni 3:1-3.

Idee de motto pentru anu' care vine

2008-12-18T18:02:00.004+02:00

Un gând care mă preocupă în ultima vreme, găsit în notiţele unei conferinţe la care am participat cu ceva ani în urmă. Am omis atunci să notez şi autorul. Iată gândul:

"God is the highest good of His people and the enjoyment of Him is the only happiness with which our souls can be satisfied."

Găsesc aceste rânduri foarte puternice, pentru că umblă în profunzimea dorinţelor noastre fără "a ne da în cap", reamintind blând despre prioritatea absolută! Dacă te găseşti într-o postură asemănătoare cu a mea, adică agasată (de aglomeraţie, stres, zgomot, agresivitate şi lipsă de respect interuman) şi suprasolicitată (de cererile şi aşteptările celor din jur, "datoriile" de soţie, mamă, job, şcoală, etc, dar şi de perfecţionism) a face ordine în priorităţi pare o adevărată provocare.

Dar dacă ISUS nu are prioritate, atunci cine, ce?! "God is most glorified in you when you are most satisfied in Him.", cum spune John Piper (Desiring God). Şi asta îmi doresc: glorificarea Lui în mine!

Blogging-ul ca autoterapie

2008-11-24T12:10:00.001+02:00

Un articol apărut în American Journal of Psychotherapy scris de Leon Tan, comentează o anchetă realizată de AOL în 2005 care raporta că aproape 50% dintre cei care postează pe logurile de pe internet (webloguri sau bloguri), le folosesc drept o formă de autoterapie.

Măi să fie. Nu că ar fi o noutate pentru neuronii mei, dar e o treabă să-ţi vezi ideile demonstrate statistic.

Motivarea mea de psiholog la această constatare se leagă desigur de nevoia de exprimare a noastră, a fiecăruia. Să fim serioşi: ne bucurăm mult de comentariile pertinente ca răspuns la cugetările noastre. Nevoie legitimă, împlinită şi pe blog, cu atât mai mult cu cât timpul acordat relaţiilor de profunzime s-a redus considerabil. În plus, notabil este că timpul petrecut în relaţii umane face-to-face este adesea substituit de telefon, chat de orice fel şi alte mijloace asemănătoare.

De curând auzeam la un curs discutată căutarea asiduă a generaţiei de astăzi după confirmare socială, perspectivă valabilă nu doar pentru generaţia 2.0.

Prin urmare, uite aşa facem terapie cu noi înşine: ne exprimăm „în public”, ne bucurăm de feed-back, ne este gâdilat „simţul social”, comentăm cotidianul din jurul nostru, „dăm afară” cathartic ofurile, ironizăm realitatea, ventilăm, ventilăm, ventilăm...

Boala psihosomatică: între stres şi trăsături de personalitate

2008-07-02T17:44:00.006+03:00

Fiecare dintre noi cunoaştem faptul că atunci când trecem prin perioade complicate şi diferite probleme personale, viaţa noastră emoţională este uneori dată peste cap, iar corpul nostru pare că o ia razna. Ne deranjează stomacul, digestia ori nu merge, ori merge prea alert, ne îndopăm cu mâncare sau dimpotrivă nu suportăm nimic în faţa ochilor, inima e într-un maraton continuu, simţim durere la nivelul fiecărui neuron, iar dacă cineva ne întreabă ce-i cu noi, răspundem sec: “sunt stresat” sau “am probleme”. Specialiştii numesc aceste simptome, tulburări psihosomatice (adică emoţiile afectează corpul). Câtă vreme, aceste simptome rămân simple acuze, care dispar atunci când dispare şi problema, lucrurile se îndreaptă spre bine. Deseori însă, acestea degenerează în boli psihosomatice cum ar fi ulcerul, gastrita şi sindromul colonului iritabil, hipertensiunea arterială şi cardiopatia ischemică, astmul bronşic, afecţiuni dermatologice, etc.

Stresul constituie unul din factorii determinanţi şi declanşatori ai acestor boli psihosomatice, şi acest fapt a fost vădit demonstrat de-a lungul timpului. Dar, cum se face că, supuşi la acelaşi tip de stres psihic, oamenii reacţionează diferit: unii dezvoltă tulburări psihice (mai ales depresii), alţii dezvoltă tulburări şi boli psihosomatice (care şi acestea sunt foarte diferite de la un individ la un altul), iar alţii rămân perfect sănătoşi? Ce legatură există între stresul psihic şi personalitatea omului?

Probabil că răspunsurile celor două întrebări se sugerează reciproc încă din conţinutul întrebărilor. Supus la stres psihic, individul este în mod clar afectat. Temporar, el poate depăşi problemele însă consecinţele se văd de multe ori pe termen lung. Există însă persoane care, aşa cum spuneam, reuşesc să integreze experienţele negative, în timp ce alte persoane, supuse aceluiaşi gen de stres, dezvoltă diferite probleme de sănătate. Stresorul poate fi acelaşi, însă personalitatea fiecăruia este diferită. În mod cert, stresul constituie un factor determinant în apariţia bolilor psihosomatice, însă aceasta numai în legătură cu o anumită structură de personalitate. Nu toţi oamenii reacţionează cu boală la anumite stresuri psihice, ci doar aceia care se înscriu într-o anumită tipologie psihologică, care posedă anumite trăsături. În acelaşi timp, cumularea de-alungul vieţii de stresuri majore şi traume psihice importante, duce la o anumită fragilizare a imunităţii şi rezistenţei sistemului psihic, astfel încât, mai devreme sau mai tarziu, se produc modificări şi accentuări ale diferitelor trăsături personale, conducând la dezvoltarea unor tulburări de natură psihosomatică şi eventual boli.

Dar care ar fi acele trăsături de personalitate care favorizează instalarea acestor tulburări?
Studiile arată că în general, există două trăsături care se manifestă în mod pregnant în majoritatea cazurilor şi anume, anxietatea (teamă fără obiect) şi agresivitatea (şi sub formele ei adiacente, respectiv nervozitate şi impulsivitate). Se pare că cel predispus la boli psihosomatice este în primul rând temător, de orice lucru şi în orice condiţii, fapt ce generează o tensiune psihică şi fizică puternică, pe care anxioşii declaraţi o simt mereu, în timp ce ceilalţi o simt numai în situaţii mai speciale. Dacă abordăm perspectiva logicii, raţionamentul care leagă anxietatea de agresivitate ar fi acela că este un fapt normal ca aceste persoane să fie agresive, nervoase: pe de o parte datorită tensiunii şi pe de altă parte datorită tendinţei fiinţei umane de a găsi mijloace de apărare diverse, chiar dacă mai puţin favorabile şi adaptate. “Pentru ca ceilalţi să nu atace (teama că ceilalţi au dorinţe ascunse, sau că vor aprecia negativ propria persoană), atunci atac eu. Nimeni nu va vrea atunci sa stea pe lângă mine şi nimănui nu-i va veni uşor să-mi creeze un neajuns.”, pare să fie raţionamentul mai mult sau mai puţin conştientizat al anxiosului. De aici, se ajunge la suspiciozitate, un sentiment de injustiţie şi persecuţie, gelozie şi criticism exagerat. În plus, apare controlul: controlul trăirilor, emoţiilor, stărilor de orice fel şi de la orice nivel, control din care derivă acea tensiune amintită mai sus.

Aceste trăsături duc desigur la o alta, deasemenea des întâlnită la bolnavii psihosomatici: o nesiguranţă dublată de neîncredere şi de anumite tendinţe conformiste (foarte des prezente). Bolnavul psihosomatic este adesea conservator, cu prejudecăţi pentru care luptă şi asta pentru că sunt ale lui, pentru că aşa se poate apăra, pentru că aşa stie din propria experienţă de viaţă că e bine.
O altă trăsătură importantă o reprezintă tendinţele depresive. Bolnavul psihosomatic are tendinţa de a lua problemele mai în tragic, de a considera că nu poate face faţă, că sunt prea grele şi prea dureroase. Şi atunci desigur, până la abandon nu mai este mult, lucru dublat şi de lipsa de încredere în sine şi ceilalţi. Toate acestea sunt corelate totodată şi cu nelinişte, nesiguranţă, o anumită labilitate şi o nevoie continuă de suport şi confirmare personală.

Se pare, deci, că ceea ce lipseşte ca trăsătură din personalitatea psihosomaticului ar fi echilibrul, în orice fel de context. Chiar şi stilul de viaţă este adesea dezechilibrat, psihosomaticii fiind fie de un activism şi o ambiţie şi dorinţă de afirmare foarte puternice, fie de o inerţie existenţială, cu tendinţe nostalgice şi de abandon.

Foarte interesant de observat cum toate aceste trăsături de personalitate corelează între ele: se determină una pe alta, se influenţează reciproc, potenţându-se adesea şi creînd un adevarat cerc vicios, parcă fără de scăpare. Şi atunci, ce-i de făcut? De multă vreme este cunoscut faptul că un stil de viaţă echilibrat, însoţit de optimism, şi un mod relaxat dar responsabil de a privi viaţa şi lumea, asigură viaţă lungă şi frumoasă. Până la urmă, puţini sunt cei care nu se îmbolnăvesc niciodată, însă ţine de fiecare dintre noi să ne autoeducăm modul de a gândi şi de a vedea lucrurile astfel încât stresul şi problemele să nu ne copleşească ci mai degrabă să ne fie de folos, căpătând în urma lor, maturitatea şi înţelepciunea pe care adesea le admirăm la unii oameni. De probleme nu vom scăpa niciodată. Ne-am plictisi dacă ar fi aşa. Însă putem scăpa de consecinţele lor negative asupra emoţiilor şi personalităţiii noastre şi asupra corpului nostru. Depinde de noi!

(Sinopsis al lucrarii de licenta, articol publicat in Saptamana Medicala Bucuresteana si Fitzuica)

În căutare de repere...

2008-06-15T19:45:00.002+03:00

Micuţa mea a început să vadă binişor: urmăreşte cu privirea, recunoaşte faţa mea (şi a tăticului ei) şi răspunde la zâmbet (încântătoare experienţă). Zilele trecute, cu o oră înainte de România – Italia (Hai România!), am primit o vizită. Eram trei femei în jurul patuţului: Miriam mi-a căutat chipul, şi a rămas cu privirea la el... în faţa unor străine ei, căuta repere.
Merită să nu uit că reperul unic, veritabil şi mereu adevarat este chipul Domnului Isus!!!!

Doi psihologi...

2008-05-31T07:53:00.002+03:00

Doi psihologi, soţ - soţie, urcă pe scara rulantă de la Mall. Soţia se împiedică şi cade. Soţul: "Vrei să vorbim despre asta?"
(sec, dar ironic :P)

Suzeta surogat

2008-05-26T09:48:00.000+03:00

Am primit acum ceva vreme suzete ortodontice. Tare bine prind liniştii mele :). Miriam s-a obişnuit cu suzeta: dacă nu poate adormi, o cere; dacă îi e foame, o cere; dacă plânge la doctor o cere… pentru că o linişteste. E doar un surogat, un cauciuc păcălicios care îi dă senzaţia că mănâncă. Care or fi suzetele mele spirituale care îmi adorm simţurile, îmi liniştesc conştiinţa şi mă adorm liniştită dar nemâncată?

Despre cumpătare

2008-05-26T09:47:00.000+03:00

În primele zile cu Miriam eram uimită de felul în care căuta să mănânce… dădea disperată din guriţă până nimerea lăpticul, luptându-se de multe ori să-l găsească în direcţia opusă, iar apoi mânca de parcă ar fi fost ultima ei masă. Apoi, tot ce era surplus sau înghiţit nepotrivit dădea afară. Mă gândeam la un copil al Domnului nou-născut… caută în disperare hrana, consumă mult, caută în toate părţile, dă afară ce-i prea tare sau în plus. Doamne, multă răbdare ai cu noi!

Miriam are încredere în mine

2008-05-26T09:44:00.001+03:00

“Eu Îl ţin de mână, de El mă alipesc
Şi întotdeauna în ochii Lui privesc
Cu El împreună cred şi reuşesc
Peste toate să păşesc…”

Zilele trecute fredonam melodia în timp ce o schimbam pe prinţesă şi mi-am adus aminte un episod de la băiţă: fie apa era prea caldă, fie am făcut o mişcare bruscă… nu ştiu ce să fi fost. Cert este că tot timpul a stat agăţată cu mânuţa de mâna mea, prividu-mă ţintă. Îi era teamă. Nu ştiu ce vedea, că nu distingea decât umbre la două săptămâni, însă mă privea ţintă şi mă ţinea strâns… Îi era teamă, dar se ştia în siguranţă cu mine… Mi-e teamă, dar mă simt în siguranţă cu Domnul. Chiar dacă nu-L văd, Îl privesc în ochi, Îl ţin de mână şi mă alipesc strâns de El. Miriam are încredere în mine.

La masă

2008-05-26T09:41:00.000+03:00

Stăteam într-o seară cu micuţa Miriam lângă mine, încercând să o adorm. Am luat Biblia cu mine, însetată după ceva proaspăt. M-am rugat în gând… “Doamne, vorbeşte-mi”, în timp ce deschideam Biblia la pasajul destinat zilei respective. “Dar cum să nu-mi vorbească?” Brusc mi-am dat seama că Miriam, ca şi mine, ţipă dupa mâncare. Dar mie ca mamă nici prin cap nu-mi trece să nu-i dau mâncarea potrivita la vremea potrivită. La fel şi eu cu Domnul… El e acolo pregatit să mă hrănească iar eu tot neîncrezătoare sunt: cer hrană de parcă n-ar vrea să-mi dea. Uneori o înfometez puţin pe Miriam ca să mănânce mai bine şi să nu dea afară ce a mâncat înainte, să aibă timp să se asimileze mâncarea, ca să crească. Mă întreb dacă nu aşa face şi Dumnezeu cu mine câteodată…

Lectii cu Miriam

2008-05-26T09:36:00.000+03:00

Nu m-am gândit că mamă fiind pentru prima dată, voi rememora lecţii spirituale simple şi concrete despre umblarea cu Domnul. Uimitor cum Domnul foloseşte fiecare nou context al vieţii mele pentru a mă împrospăta şi a mă apropia de El. Şi când mă gândesc că dragostea cu care El mă priveşte este infinit mai mare decât dragostea cu care o privesc pe Miriam…